Capitolul 4. Responsabilitatea
socială ca responsabilitate morală
Literar prin responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. În acest sens, o definiţie formală a responsabilităţii sociale prevede obligaţia managerului de a alege şi aplica acele acţiuni care contribuie la bunăstarea individului în consens cu interesul societăţii şi al organizaţiei pe care o conduce.
Etimologic, social
provine din latinescul socialis,
adică făcut pentru societate. N. Firigioiu arată că “în sens larg, prin social
se înţelege tot ceea ce vizează societatea ca ansamblu articulat de relaţii şi
structuri: economicul, politicul, culturalul etc.; în sens restrâns, prin
social se înţeleg condiţiile de viaţă ale indivizilor şi grupurilor, precum şi
relaţiile dintre aceste entităţi”[1].
Responsabilitatea
socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a unei firme,
dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice, de
a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. Firma se
consideră responsabilă nu numai faţă de proprietari (acţionari), ci şi faţă de
clienţi, furnizori, angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi
locale, opinie publică.
Nu este suficient ca managerii numai să proclame
necesitatea răspunderii sociale şi a eticii acţiunilor pentru organizaţiile
lor. Binele sau efectele scontate nu vin din aceste proclamări. Întreaga
cultură a organizaţiei va sprijini răspunderea socială şi va trebui să
recompenseze şi să întărească acţiunile etice.
Rezultă că abordarea problematicii responsabilităţii
sociale trebuie încadrată şi corelată cu mediul social şi cultural al perioadei
de timp, a ţării şi a organizaţiei respective. De asemenea, trebuie specificat că responsabilitatea socială în afaceri
devine realitate când persoanele implicate acceptă conduita şi comportamentul
stabilit.
În 1889 A. Carnegie publica lucrarea “The Gospel of Wealth” în care promova ideea că banii câştigaţi din
afaceri, trebuie să revină societăţii prin acţiuni caritabile şi civice. Acesta
a dezvoltat teoria responsabilităţii sociale a afacerilor bazată pe două
aspecte esenţiale: principiul carităţii şi principiul administratorului de
arcă. Principul carităţii, ca o primă doctrină a responsabilităţii sociale
promovează ideea sporirii acţiunilor filantropice care au ca scop asistarea şi ajutarea
celor care sunt “membri ai societăţii mai puţin norocoşi”. Principul
administratorului de arcă, este o doctrină biblică care pretinde oamenilor de
afaceri un comportament responsabil, conştienţi că sunt “conducători sau
îngrijitori de vapor, care trebuie să obţină prin adevăr şi cinste averea pe
care trebuie să o gestioneze în beneficiul societăţii”.
Problema cea mai importantă care trebuie luată în
considerare, indiferent de tipul de afacere, este realizarea interesului public
şi a responsabilităţii sociale a afacerii.
Interesul public este definit ca binele comunităţii de
indivizi şi instituţii care deservesc sau sunt interesaţi de afacere. Publicul
afacerii speră în acceptarea responsabilităţii afacerii faţă de el, bazându-se
pe obiectivitatea şi integritatea modelatorilor afacerii, în condiţiile
menţinerii unei funcţionări corecte a acesteia.
Responsabilitatea bine înţeleasă favorizează loialitatea.
Loialitatea şi sprijinul reciproc se răspândesc la fel de departe şi în toate
direcţiile ca şi afacerile, atât în cadrul organizaţiilor cât şi în exteriorul
acestora. Datoria şi obligaţiile morale se propagă asupra colegilor, a
personalului, a clienţilor, şi a furnizorilor, toţi aceştia având nevoie de
contracte onorate şi de înţelegere.
Când lucrurile merg prost şi când apar dificultăţi,
majoritatea oamenilor vor fi înţelegători şi pe cât posibil vor ajuta. Doar
onestitatea în încercarea de a avertiza asupra unor astfel de evenimente
critice vă va aduce cooperare şi sprijin. În astfel de cazuri avem şi o
obligaţie morală faţă de comunitate, deoarece activitatea firmei ca şi sistemul
politic, au fost concepute astfel încât să servească nevoile societăţii şi nu
invers. În acest sens, ni se deschid noi perspective şi identificăm şi alte
obligaţii, precum cele legate de protecţia mediului, ca parte a
responsabilităţii noastre.
Apare inevitabil chestiunea moralităţii şi a profitului.
Ceea ce ne interesează pe noi nu este moralitatea profitului în sine, ci moralitatea procesului prin care a fost
obţinut şi moralitatea felului în
care este folosit în continuare. S-a profitat în mod ruşinos de furnizori,
clienţi şi alţii care au fost implicaţi? Au avut investitorii un profit moral
justificabil?
Nici o activitate economică care se bazează pe imoralitate nu poate fi de
succes pe termen lung. Adevărul economic nu poate fi falsificat la infinit.
Orice întreprindere are o anumită responsabilitate în plan economic şi social. Acesta este un punct
de vedere acceptat în prezent de toţi "actorii" lumii afacerilor. Dar
măsura în care această responsabilitate se împarte între cele două planuri,
economic şi social, este percepută în mod diferit. În ceea ce priveşte latura
economică, se vorbeşte în principal despre două abordări:
1.
abordarea clasică - firmele există pentru a
aduce beneficii proprietarilor sau pentru a reduce costurile de tranzacţie.
Milton Friedman susţinea că principala răspundere a managerilor este de a
gestiona afacerea astfel încât să maximizeze beneficiul proprietarilor,
respectiv al acţionarilor; iar aceştia, la rândul lor, au o singură preocupare:
rezultatele financiare. În viziunea autorului, orice "bun social"
plătit de firmă subminează mecanismele pieţei: "bunurile sociale" vor
fi plătite fie de acţionari (se diminuează profitul), fie de salariaţi (se
reduc salariile), fie de clienţi (prin creşterea preţurilor). În acest din urmă
caz, vânzările ar putea scădea şi firma ar avea dificultăţi.
2.
abordarea socio-economică -
"maximizarea profitului este a doua prioritate a firmei; prima este
asigurarea supravieţuirii acesteia". Argumente:
societăţile comerciale sunt persoane juridice înregistrate într-o anumită
ţară şi trebuie să se conformeze legilor din ţara în care operează; deci ele nu
sunt responsabile numai faţă de acţionari;
orizontul de timp al existenţei firmei este unul lung, deci ea trebuie să
urmărească rezultatele economice pe termen lung şi în acest scop va accepta şi
unele obligaţii sociale (ca
nepoluarea, nediscriminarea etc.) şi
costurile ce le sunt asociate;
practica arată că firmele nu sunt instituţii economice pure, ci ele se
implică şi în politică, în sport (sponsorizări), sprijină autorităţile
naţionale sau locale etc.
[1] Firigioiu, N., Politici sociale în cadrul
statului social, în Societatea şi cultura, nr. 5, Bucureşti, 1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu