luni, 14 ianuarie 2013

Capitolul 6. Principii practice ale eticii în afaceri


Capitolul 6. Principii practice ale eticii în afaceri


Etica reprezintă un sistem de principii morale şi de metode pentru aplicarea acestora, furnizând instrumentele pentru elaborarea judecăţii morale.
În acest sens, trebuie să se ţină seama de o serie de principii etice ce caracterizează conduita curentă. Principiile etice se referă la conduita curentă, la obiceiurile şi atitudinile oamenilor cu privire la conceptele generale de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de echitate şi discriminare, libertate şi constrângere etc. [1]
Unii autori consideră că etica se construieşte pe baza următoarelor principii:
Ø  Principiul egalităţii în faţa normelor;
Ø  Principiul clarităţii şi clarificării conceptelor, poziţiilor etc.

a) Principiul egalităţii în faţa normelor
Morala nu este făcută pentru eroi şi sfinţi, nici pentru genii, ci pentru oamenii obişnuiţi. Aceasta nu înseamnă că eroii, sfinţii şi geniile nu trebuie să se supună normelor morale, ci subliniază doar faptul că morala este regula, nu excepţia.
Când vorbim despre egalitatea între oameni, nu ne referim la egalitatea lor intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea lor în faţa principiilor şi normelor morale, la egalitatea în faţa legii, tot aşa cum, din punct de vedere religios ne referim la faptul că, în faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali. Pentru ca o astfel de egalitate să fie posibilă, principiile şi normele morale trebuie să fie accesibile ca înţelegere, indiferent de gradul de educaţie al persoanei şi, în acelaşi timp, ele trebuie să fie practicabile.
Spre deosebire de achiziţiile intelectuale, principiile şi normele morale trebuie să fie accesibile şi fezabile pentru orice persoană, indiferent de nivelul ei intelectual, atâta timp cât ea are discernământ. Recunoaşterea discernământului este o condiţie a autonomiei, libertăţii şi responsabilităţii.
Viaţa cotidiană nu implică decât rar acte exemplare (de exemplu, situaţii care cer sacrificiul suprem pentru alţii sau pentru o cauză). Prin urmare, conţinutul moralei răspunde în mare măsură dilemelor de zi cu zi şi se adresează oricui se confruntă cu astfel de dileme puse în termenii a ceea ce am numit mai sus "probleme morale".

b) Principiul clarităţii şi clarificării
(conceptelor, poziţiilor).
Într-o societate deschisă, pluralistă, oamenii pot să-şi enunţe clar poziţia faţă de o problemă morală şi să acţioneze în consecinţă. De exemplu, dacă un medic crede că avortul este imoral (este crimă), el poate opta să lucreze într-o clinică în care nu se fac avorturi sau să rămână doar obstetrician. Dacă o persoană este neinteresată să acţioneze pentru binele public, moral ar fi să nu se implice în politică sau în administraţie publică. Aici apare ca evidentă şi diferenţa faţă de poziţii fundamentaliste: o religie este impusă ca morală de stat şi transferată integral sau aproape integral în legislaţie.
Normele şi principiile etice sunt diferite şi percepute diferit în culturi diferite; ele apar sau dispar în contexte social-culturale relativ omogene. Cu toate acestea, există norme morale care trebuie să se supună principiului universalităţii, să fie aplicabile oricui, oriunde şi oricînd. Ele au caracter absolut şi obiectiv, nu depind de credinţe, sentimente şi obiceiuri particulare.

Promovarea unui comportament etic adecvat, atât din partea managerilor cât şi a subordonaţilor, are o importanţă capitală, cu impact decisiv pentru rezultatele finale ale întregii organizaţii[2].

a) Comunicarea onestă şi tratamentul corect, faţă de clienţii firmei
Produsele trebuie să fie de calitate, sigure, să aibă instrucţiuni de folosire, avertismente asupra efectelor nedorite ale pericolelor posibile pentru consumator, etc.
Supoziţia generală pe care se bazează comerţul este cea a consumatorului adult, dotat cu discernământ, inteligent, capabil să-şi dea seama de riscuri, responsabil (ceea ce, de exemplu, nu se potriveşte copiilor când este vorba despre jucării periculoase, de ţigări, băuturi, filme excesiv de violente sau obscene). În cazul producătorului există presupoziţia că este matur, inteligent, responsabil, bine intenţionat. Ce se întâmplă însă în cazul în care consumatorul este iresponsabil iar producătorul este necalificat? Piaţa singură nu poate să reglementeze astfel de situaţii. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o nevoie, dar, mai mult, poate să lezeze interesele consumatorului. De exemplu, utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne servitoare ale familiei iar utilizarea excesivă a imaginii femeilor ca trup întăreşte imaginea că femeile sunt obiect sexual. Reclama promovează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de manipulare. Ea poate întării prejudecăţile rasiale.
Reclama uzează de minciuni, iluzii pozitive (vei cuceri lumea dacă foloseşti parfumul X), de seducţie, kitsch[3]. Este sistematic încălcat principiul adevărului (al veridicităţii).

b) Comunicarea onestă şi tratamentul corect, faţă de angajaţi
Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă, deşi sunt fiinţe umane, cu scopuri în sine. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales în zonele în care există o piaţă a forţei de muncă caracterizată de monopson (un singur cumpărător al forţei de muncă).
Etica în relaţiile dintre angajat şi firmă impune introducerea şi utilizarea unor categorii de principii şi norme.
Drepturile angajaţilor şi reglementari în privinţa loialităţii faţă de companie sunt extrem de importante. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă pur înlocuibilă, respectiv un simplu mijloc, conduce la faptul că şi ei tratează compania ca pe o staţie de tranziţie, o simplă sursă de salariu şi beneficii. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile reciproce, prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Unele dintre acestea sunt contractuale şi legale, dar ele nu ajung decât pentru îndeplinirea sarcinilor şi nu au o componentă etică: O slujbă nu e niciodată doar o slujbă.[4] Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă de propriile produse, spiritul de echipă, grija faţă de bunăstarea companiei, ataşamentul faţă de colegi etc.
Uneori există conflicte de valori între valorile companiei şi cele personale. În acest caz, unii angajaţi trag semnale de alarmă, îşi critică public propria companie.

c) Comunicarea onestă şi tratamentul corect, faţă de acţionari.
Un comportament etic presupune gestiune corectă, loialitate, informare, transparenţă, confidenţialitate, etc.

d) Comunicarea onestă şi tratamentul corect,faţă de comunitate
Protejarea mediului, contribuţie la soluţionarea problemelor sociale, respectarea diversităţii culturale.


[1] Mathis, Robert L.; Panaite, C. Nica, Managementul resurselor umane, Ed. Economică, 1997, p.247.
[2] Mathis R., Panaite Nica,Operă citată, p.273.
[3] Solomon, Robert, Operă citată, p. 362.
[4] Bowie, Norman, Business Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall,  1982.

Capitolul 5. Dilemele etice în afaceri


Capitolul 5. Dilemele etice în afaceri



Dilemele etice pot fi definite ca situaţii neclare, probleme care îi pun în încurcătură pe cei care iau decizii, în dorinţa de a echilibra performanţele economice şi cele sociale.
Cele mai multe dileme etice în afaceri apar în următoarele domenii:
Ø  marketing: reclama, publicitatea, ambalajul produsului;
Ø  aprovizionare: favoruri din partea furnizorilor;
Ø  producţie: calitatea materiilor prime şi a produselor finite, costurile;
Ø  resursele umane: angajare, salarizare, motivare, evaluare, promovare.

            Cea mai dificilă situaţie pentru manageri o reprezintă existenţa dilemelor etice. O dilemă etică se naşte când toate alternativele posibile din cercetările efectuate au o consecinţă negativă în plan social. Bunul sau răul nu poate fi precizat şi clar identificat. În primul rând dilemele etice sunt generate de raportul dintre performanţele sociale şi cele economice, realizarea echilibrului fiind deosebit de dificil, mai ales în condiţiile inexistenţei unei informaţii complete care să poată crea o imagine globală asupra dimensiunilor economice a angajamentelor sociale precum şi a consecinţelor sociale generate de un comportament pur economic. Este şi cazul revendicărilor pe care le pretind unele minorităţi “grupuri de presiune dedicate unei singure cauze care o consideră de o moralitate incontestabilă; nu urmăresc să obţină sprijinul majorităţii şi nici măcar să o atragă, căci astfel s-ar putea să fie nevoie să recurgă la compromisuri”.
Nu este uşor să fie găsite soluţiile pentru dilemele etice. Managerii trebuie să investigheze cu  multă atenţie toate aspectele problemei şi să adopte o decizie care să fie judecată după consecinţele sociale şi mai puţin după rezultate economice de moment. “Practicarea unui management modern, pe coordonate morale, a dovedit că rezolvarea dilemelor manageriale este în corelaţie cu valorile personalităţilor individuale angajate în actul decizional managerial”.
Dilemele etice apar în  lumea afacerilor atunci când există o neconcordanţă între principiile etice  şi situaţia practică, între ceea ce se doreşte şi ceea ce este de fapt,  între sistemele proprii  de valori  şi modul de satisfacere practică a nevoilor.
Se remarcă de fapt, una din problemele practice extrem de dificil de rezolvat, deoarece viaţa demonstrează cu prisosinţă că ceea ce este etic pentru unul poate părea lipsit de etică pentru altul.[1]
Din punctul de vedere al managerului, atenuarea  acestor stări (practic, nu se poate vorbi de dispariţia conflictelor de interese intra sau extra organizaţionale) va avea succes numai prin conştientizarea, cunoaşterea şi instrumentarea principiilor etice, a standardelor etice şi a sistemelor de valori proprii domeniului economic şi, în detaliu, a organizaţiei pe care o conduce.
Etica în afaceri reprezintă aplicarea standardelor morale la situaţiile concrete din afaceri. Oamenii de afaceri se confruntă zilnic cu probleme de natură etică, ce decurg dintr-o varietate de surse. Unele sunt mai rare, altele apar cu regularitate.
“Paradoxul etic” poate fi pus sub semnul unei grave interogaţii pentru omul de afaceri: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile inerente acţiunii sale economice sau să rămână la judecata morală, abstractă, lipsită de angajare responsabilă?
Această dilemă -responsabilitate/moralitate- impune mutarea accentului discursului asupra codului de conduită a omului de afaceri de la “moralism” la etica responsabilităţii.


[1] Daft, R., Management, The Dryden Press, New York, 1988.

Capitolul 4. Responsabilitatea socială ca responsabilitate morală


Capitolul 4. Responsabilitatea socială ca responsabilitate morală


           Literar prin responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. În acest sens, o definiţie formală a responsabilităţii sociale prevede obligaţia managerului de a alege şi aplica acele acţiuni care contribuie la bunăstarea individului în consens cu interesul societăţii şi al organizaţiei pe care o conduce.
Etimologic, social provine din latinescul socialis, adică făcut pentru societate. N. Firigioiu arată că “în sens larg, prin social se înţelege tot ceea ce vizează societatea ca ansamblu articulat de relaţii şi structuri: economicul, politicul, culturalul etc.; în sens restrâns, prin social se înţeleg condiţiile de viaţă ale indivizilor şi grupurilor, precum şi relaţiile dintre aceste entităţi”[1].
           
Responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă a unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de restricţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în folosul societăţii. Firma se consideră responsabilă nu numai faţă de proprietari (acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organisme guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.
Nu este suficient ca managerii numai să proclame necesitatea răspunderii sociale şi a eticii acţiunilor pentru organizaţiile lor. Binele sau efectele scontate nu vin din aceste proclamări. Întreaga cultură a organizaţiei va sprijini răspunderea socială şi va trebui să recompenseze şi să întărească acţiunile etice.
Rezultă că abordarea problematicii responsabilităţii sociale trebuie încadrată şi corelată cu mediul social şi cultural al perioadei de timp, a ţării şi a organizaţiei respective. De asemenea, trebuie specificat că responsabilitatea socială în afaceri devine realitate când persoanele implicate acceptă conduita şi comportamentul stabilit.
În 1889 A. Carnegie publica lucrarea “The Gospel of Wealth” în care promova ideea că banii câştigaţi din afaceri, trebuie să revină societăţii prin acţiuni caritabile şi civice. Acesta a dezvoltat teoria responsabilităţii sociale a afacerilor bazată pe două aspecte esenţiale: principiul carităţii şi principiul administratorului de arcă. Principul carităţii, ca o primă doctrină a responsabilităţii sociale promovează ideea sporirii acţiunilor filantropice care au ca scop asistarea şi ajutarea celor care sunt “membri ai societăţii mai puţin norocoşi”. Principul administratorului de arcă, este o doctrină biblică care pretinde oamenilor de afaceri un comportament responsabil, conştienţi că sunt “conducători sau îngrijitori de vapor, care trebuie să obţină prin adevăr şi cinste averea pe care trebuie să o gestioneze în beneficiul societăţii”.
Problema cea mai importantă care trebuie luată în considerare, indiferent de tipul de afacere, este realizarea interesului public şi a responsabilităţii sociale a afacerii.
Interesul public este definit ca binele comunităţii de indivizi şi instituţii care deservesc sau sunt interesaţi de afacere. Publicul afacerii speră în acceptarea responsabilităţii afacerii faţă de el, bazându-se pe obiectivitatea şi integritatea modelatorilor afacerii, în condiţiile menţinerii unei funcţionări corecte a acesteia.
Responsabilitatea bine înţeleasă favorizează loialitatea. Loialitatea şi sprijinul reciproc se răspândesc la fel de departe şi în toate direcţiile ca şi afacerile, atât în cadrul organizaţiilor cât şi în exteriorul acestora. Datoria şi obligaţiile morale se propagă asupra colegilor, a personalului, a clienţilor, şi a furnizorilor, toţi aceştia având nevoie de contracte onorate şi de  înţelegere.
Când lucrurile merg prost şi când apar dificultăţi, majoritatea oamenilor vor fi înţelegători şi pe cât posibil vor ajuta. Doar onestitatea în încercarea de a avertiza asupra unor astfel de evenimente critice vă va aduce cooperare şi sprijin. În astfel de cazuri avem şi o obligaţie morală faţă de comunitate, deoarece activitatea firmei ca şi sistemul politic, au fost concepute astfel încât să servească nevoile societăţii şi nu invers. În acest sens, ni se deschid noi perspective şi identificăm şi alte obligaţii, precum cele legate de protecţia mediului, ca parte a responsabilităţii noastre.
Apare inevitabil chestiunea moralităţii şi a profitului. Ceea ce ne interesează pe noi nu este moralitatea profitului în sine, ci moralitatea procesului prin care a fost obţinut şi moralitatea felului în care este folosit în continuare. S-a profitat în mod ruşinos de furnizori, clienţi şi alţii care au fost implicaţi? Au avut investitorii un profit moral justificabil?
Nici o activitate economică care se bazează pe imoralitate nu poate fi de succes pe termen lung. Adevărul economic nu poate fi falsificat la infinit.
Orice întreprindere are o anumită responsabilitate în plan economic şi social. Acesta este un punct de vedere acceptat în prezent de toţi "actorii" lumii afacerilor. Dar măsura în care această responsabilitate se împarte între cele două planuri, economic şi social, este percepută în mod diferit. În ceea ce priveşte latura economică, se vorbeşte în principal despre două abordări:
            1. abordarea clasică - firmele există pentru a aduce beneficii proprietarilor sau pentru a reduce costurile de tranzacţie. Milton Friedman susţinea că principala răspundere a managerilor este de a gestiona afacerea astfel încât să maximizeze beneficiul proprietarilor, respectiv al acţionarilor; iar aceştia, la rândul lor, au o singură preocupare: rezultatele financiare. În viziunea autorului, orice "bun social" plătit de firmă subminează mecanismele pieţei: "bunurile sociale" vor fi plătite fie de acţionari (se diminuează profitul), fie de salariaţi (se reduc salariile), fie de clienţi (prin creşterea preţurilor). În acest din urmă caz, vânzările ar putea scădea şi firma ar avea dificultăţi.
            2. abordarea socio-economică - "maximizarea profitului este a doua prioritate a firmei; prima este asigurarea supravieţuirii acesteia". Argumente:
societăţile comerciale sunt persoane juridice înregistrate într-o anumită ţară şi trebuie să se conformeze legilor din ţara în care operează; deci ele nu sunt responsabile numai faţă de acţionari;
orizontul de timp al existenţei firmei este unul lung, deci ea trebuie să urmărească rezultatele economice pe termen lung şi în acest scop va accepta şi unele obligaţii sociale  (ca nepoluarea,   nediscriminarea etc.) şi costurile ce le sunt asociate;
practica arată că firmele nu sunt instituţii economice pure, ci ele se implică şi în politică, în sport (sponsorizări), sprijină autorităţile naţionale sau locale etc.


[1] Firigioiu, N., Politici sociale în cadrul statului social, în Societatea şi cultura, nr. 5, Bucureşti, 1991. 

Capitolul 3. Rolul şi importanţa studierii eticii în afaceri


 Etica afacerilor este esenţială pentru succesul pe termen lung al activităţii. Acest adevăr este probat atât din perspectivă macroeconomică, cât şi din cea microeconomică. La nivel macroeconomic, etica afectează întregul sistem economic; comportamentul imoral poate distorsiona piaţa, ducând la o alocare ineficientă a resurselor.
Din perspectiva microeconomică, etica este adesea asociată cu încrederea. Etica este necesară, dar nu suficientă, pentru a câştiga încrederea furnizorilor, clienţilor, comunităţii, angajaţilor. Întreaga literatură economică apreciază faptul că încrederea este deosebit de importantă în relaţiile de afaceri.
Încrederea înseamnă de fapt micşorarea riscului asumat. Încrederea, bazată pe experienţa bunelor relaţii cu alţi oameni, firme, grupuri etc., va asigura protejarea drepturilor şi intereselor, deci riscul va fi mai mic. Încrederea şi bunele relaţii ale firmei se referă la:
            1. încrederea în relaţiile cu furnizorii - furnizorii sunt parteneri de afaceri foarte importanţi, direct afectaţi de deciziile organizaţiei, de comportamentul acesteia. Mai ales dacă este vorba de relaţii pe termen lung, încrederea între doi parteneri este foarte importantă. Ea se câştigă prin respectarea obligaţiilor de către fiecare parte şi prin minimizarea surprizelor de orice fel. Încrederea determină o mai mare eficienţă, în timp, a schimbului. Iar relaţiile de schimb bazate pe încredere se dezvoltă atunci când fiecare partener îl tratează pe celălalt aşa cum ar vrea el să fie tratat.
            2. încrederea în relaţiile cu consumatorii - un vânzător câştigă încrederea clientului său atunci când este onest, competent, orientat către nevoile clientului şi plăcut. Clienţii aşteaptă de la vânzător produsele/serviciile de calitatea promisă, precum şi informaţii reale, pertinente.
            3. încrederea în relaţiile cu angajaţii - încrederea trebuie acordată atât şefilor, cât şi subordonaţilor. Un climat de încredere duce la o mai bună comunicare, la o fidelitate mai mare a angajaţilor, la confidenţă, la reducerea conflictelor de muncă sau a conflictelor dintre grupurile de muncă etc. Un studiu realizat la General Motors a identificat cinci factori corelaţi cu încrederea în relaţiile cu angajaţii:
Ø  percepţia unei comunicări deschise şi oneste, în sus şi în jos pe scară ierarhică;
Ø  tratamentul corect pentru fiecare grup de muncă;
Ø  împărţirea obiectivelor şi a valorilor între muncitori şi supraveghetori;
Ø  autonomia, ca un semn al încrederii în angajat;
Ø  feedback din partea managementului privind performanţele şi responsabilităţile salariaţilor;
Ø  încrederea este în relaţie directă cu unele tehnici moderne de management şi anume: creşterea responsabilităţii, managementul participativ, managementul prin obiective, cercurile de calitate etc.

Etica în afaceri se referă de fapt la acel echilibru care ar trebui găsit între performanţele economice şi cele sociale ale firmei. Pentru înţelegerea clară a rolului eticii în afaceri este deosebit de importantă atitudinea conducerii superioare a firmei din care să reiasă respectarea eticii atât prin acţiunile proprii ale managerilor cât şi din politicile abordate în firmă, din deciziile luate, din sarcinile transmise, din politicile salariale adoptate, din modul de aplicare a sancţiunilor disciplinare, etc.

Capitolul 2. Nivelurile de aplicare ale eticii în afaceri


Capitolul 2. Nivelurile de aplicare ale eticii în afaceri


             Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt: datorie şi utilitate. Afacerile sunt un mediu care este perceput ca mai puţin nobil, eventual un mediu fără "scrupule" fiindcă este legat de profit. Viciile clasice, cum ar fi lăcomia sau avariţia, trec drept motivaţii frecvente pentru intrarea în lume afacerilor. 
Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale, oricât ar părea de paradoxal, având în vedere tipul de motivaţii amintite mai sus.
În afaceri pot să fie detectate câteva niveluri de aplicare ale eticii :

1. Nivelul micro- este cel care se stabileşte între indivizi în baza principiului corectitudinii schimbului. Acest nivel este mai aproape de etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii, promisiuni, intenţii, consecinţe, drepturi individuale. Toate acestea se află sub principiile schimbului cinstit, câştigului cinstit, tratamentului corect. Unui astfel de nivel i se aplică ceea ce Aristotel numea dreptate comutativă, cea practicată între egali. O firmă care vinde maşini, trebuie să-şi prevină cumpărătorii dacă ele au defecte la sistemul de frânare sau o firmă care vinde anticoncepţionale trebuie să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. Clientul trebuie considerat raţional, autonom şi trebuie informat ca să poată cumpăra serviciul sau produsul în cunoştinţă de cauză.

2. Nivelul macro- se referă la reguli instituţionale sau sociale ale comerţului, ale lumii afacerilor. Conceptele centrale cu care se operează pentru acest nivel sunt: dreptate şi legitimitate. Problemele puse în contextul nivelului macro sunt de de natura filosofică, preponderent etică şi sunt de tipul următor: Care e scopul pieţei libere? Este proprietatea privată un drept prioritar? Este drept sistemul de reglementare al pieţei? Ce rol trebuie să aibă statul în afaceri? Sunt corecte şi echitabile politicile de impozitare aplicate firmelor?

3. Nivelul corporaţiilor. Discuţiile etice se referă preponderent la rolul jucat în societate, la responsabilitatea socială şi internaţională a corporaţiilor.Nivelul macroeconomic pune şi problema stringentă a problemelor etice în globalizarea afacerilor. Ele apar mai ales când unele corporaţii internaţionale desfăşoară afaceri în ţări cu economii slab dezvoltate, cu un nivel mai redus de maturizare a conştiinţei civice. Consimţământul obţinut în urma unei informări deficitare sau mincinoase (în reclama unor produse), dreptul la un mediu natural sănătos (ecologizarea Occidentului prin transferul tehnologiilor poluante în Est), utilizarea unor practici neloiale (dumpingul sub forma înlesnirilor de taxe acordate în ţările lumii a treia), dependenţa de corporaţii (creşterea polarizării sociale din cauza dominaţiei corporaţiilor în viaţa publică, în America Latină) sunt tot atâtea exemple care demonstrează necesitatea implicării eticii manageriale şi pe plan internaţional.Astăzi, toate organizaţiile din lume trebuie să recunoască importanţa şi necesitatea luării în considerare a unor concepte ca: etică, morală, responsabilitate socială, echitate şi, totodată, să încerce să le implementeze în cultura lor organizaţională.

Capitolul 1. Concepte teoretice


Capitolul 1. Concepte teoretice


              Etica afacerilor este o disciplină nouă care oferă un teren deosebit de fertil pentru dezbateri publice, forumuri, articole, dizertaţii etc. La unele şcoli de business, precum şi în programele de masterat, a fost introdusă etica, ca disciplină de studiu, fără să se urmărească neapărat formarea unor cetăţeni model, ci în intenţia  mai degrabă de a-i avertiza pe studenţi asupra implicaţiilor sociale ale unor decizii de afaceri.
            Etica afacerilor defineşte un sistem de principii, valori, norme şi coduri de conduită, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând obligativitatea respectării lor. În bună măsură codurile etice şi de comportament îşi integrează valorile morale ca atare, deşi, acestea devin funcţionale şi credibile numai în măsura în care sunt asociate obiectivelor afacerii.
            Etica afacerilor poate fi considerată un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determinarea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile oamenilor de afaceri sau ale managerilor.
Etica în afaceri vizează, printre altele,  atitudinea, conduita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunitatea în care acţionează, investitori, acţionari, etc. Dimensiunea etică a unei afaceri poate viza tendinţele oricărei firme şi a angajaţilor săi, de a respecta cu stricteţe legile, actele normative referitoare la:
Ø  calitatea produsului;
Ø  siguranţa muncii;
Ø  practici corecte de recrutare a personalului;
Ø  practici corecte de marketing;
Ø  practici corecte de vânzări;
Ø  modul în care se utilizează informaţia confidenţială;
Ø  implicarea în problemele comunităţii în care operează firma;
Ø  atitudinea faţă de mită;
Ø  atitudinea faţă de comisioane ilegale acordate în scopul obţinerii unor facilităţi, etc.

            Raţiunea  oricărei afaceri induce subiecţilor participanţi, fie că sunt din interiorul ei, fie că se află în tangenţă sau complementaritate cu ea, un comportament  etic  corespunzător standardului de valori proprii, şi care vor   include  oricând elemente prezentate mai sus. 
Interesul pentru un comportament moral în lumea afacerilor este vechi. Ceea ce ştim, din perspectivă istorică, este că acest interes a început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de ani, în Sumer. Grecia Antică manifesta deopotrivă interes pentru teoria economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimburile economice. Aristotel făcea distincţia între oeconomica (gospodărire privată, cu scopuri familiare) şi hremastica (schimburi economice a căror scop este profitul). Prima practică avea o încărcătură etică, cea de-a doua avea o singură dimensiune: cea a profitului. Este o ocupaţie pur egoistă. Schimburile comerciale, activitatea cămătărească au avut mereu aceeaşi interpretare: ocupaţii lipsite de dimensiune morală, cu utilitate pur economică.
Negustorii trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de respectabilitate, cu îndeletniciri neonorabile justificarea creştină a unei astfel de percepţii era dată de relatarea din Noul Testament asupra alungării negustorilor din Templu, precum şi de reluare a acestei idei în scrierile teologice. Să nu uităm că, în acea vreme unica morală admisă în lumea europeană era cea creştină. Nu exista o morală a vieţii publice, desprinsă de conotaţii religioase. Câteva exemple în această perspectivă le-au reprezentat breslele şi ghildele medievale care aveau propriile lor coduri morale.